sâmbătă, 20 ianuarie 2018

Recenzie: Pasărea spin de Colleen McCullough

Pasărea spin este o carte uluitoare. O carte atât de bună încât am fost surprinsa să văd că are o popularitate atât de scăzută și că este citită de un număr relativ mic de cititori. Romanul o pune în centrul acțiunii pe Meggie, la început o copilă mică și inocentă care abia face cunoștință cu viața și cu duritățile ei. Cartea povestește istoria familiei Cleary pe o perioadă de 60 de ani. Povestea de dragoste dintre Meggie și părintele Ralph de Briccassart este uluitoare. Sincer să spun, eu dacă aș fi fost în locul părintelui Ralph aș fi procedat cu totul diferit. Dar, cred că totuși iubirea de Dumnezeu este mai puternică și mai frumoasă decât iubirea pentru oamenii muritori.Acțiunea romanului se petrece în îndepărtatele și spectaculoasele ținuturi ale Australiei. Romanul, de asemenea, zugrăvește și frumoasa Australie- cu clima ei schimbatoare, cu păsările ei, cu natura și cu problemele ei. Dar tema principală rămâne a fi dragostea imposibilă dintre Meggie și Ralph. Încă de la prima întâlnire, Ralph a văzut-o pe Meggie ca pe o ființă deosebită, specială, care și-a făcut un loc în inima lui. La prima lor întâlnire, Meggie avea doar 9 ani, dar in inima ei a început să ardă un foc pentru Ralph care a durat până la moarte și nu mă îndoiesc că și dincolo de ea. Iubirea lor, una platonică și sinceră m-a surprins. Nu cred că iubirea imposibilă poate dura toată viața. Cred că dacă îți dai silința poți iubi pe altcineva, că dacă pui pe foc - focul va arde. Pasărea spin mi-a dovedit contrariul. Iubirea lui Meggie nu a murit niciodată, focul din sufletul ei nu s-a stins niciodată. Nici atunci când a fost căsătorită cu altcineva. Din contra, viața cu Luke ( soțul ei ) a demonstrat contrariul - că dacă sufletul ei îi aparține lui Ralph, atunci numai el îi poate aduce iubirea adevărată. 
Pe de altă parte, am fost surprinsă de Fee - mama lui Meggie. La început mi s-a părut un personaj simplu, care nu are nimic special. Un personaj-robot, care se conformează greutăților vieții, a cărei unică bucurie o reprezintă Frank - băiatul cel mare. Iubirea lui Fee pentru Frank este una dăunătoare, atât de dăunătoare încât biata Fee a suferit 30 de ani pentru băiatul ei plecat și închis pentru crimă. Paddy, soțul ei, și tatăl celorlalți copii ( nici acum nu știu câți copii au fost în familie) este un om minunat, altruist, de care m-am îndrăgostit din primele pagini. Paddy a fost întotdeauna stâlpul familiei, baza și soarele în momentele grele.
Ce nu mi-a plăcut cel mai mult, a fost că mai multe personaje și-au pierdut viața. Am sperat la un final fericit, la o iubire împlinită, Am sperat ca Meggie să găseasca iubirea cu altcineva, dacă nu cu Ralph. Am vrut ca Ralph să uite de Dumnezeu și să o pună pe Meggie pe primul loc. Atât de multe lucruri s-ar fi schimbat. Dar nu în zadar cartea se numește Pasărea SPIN. Cei doi savurează iubirea pentru un moment ca mai târziu să se arunce în realitatea dureroasă în care ”ei” nu există. Există doar ea și el. 
Singura supraviețuitoare a celor 3 generații este Justine, fiica lui Meggie. Aceasta se mută la Londra, își dedică viața actoriei și plăcerilor și descoperă ceea ce mama și bunica nu au cunoscut niciodată: dragostea împărtășită și viața. Recomand acest roman cu drag. O poveste uluitoare și emoționantă, plină de dramatism și iubire, iubire adevărată, platonică, sinceră.

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Recenzie: Maitreyi de Mircea Eliade

...Oare îți mai aduci aminte de mine, Maitreyi? Și dacă îți amintești, cum poți să mă ierți?...

Maitreyi de Mircea Eliade este o carte deosebită, o carte frumoasă a cărei lectură te transportă pe tărâmurile indepărtate ale Indiei, într-un ținut plin de tradiție și obiceiuri. Roamnul spune povestea unui englez, Allan, și Maitreyi Devi, o indiancă de 16 ani. Eroina romanului, fiica unui mare filozof indian, trăiește o dragoste mistică, tainică. Maitreyi ne învață că trebuie să iubim orice, pe oricine, că iubirea adevărată nu cunoaște vârstă, iubirea adevărată se poate reflecta și asupra unui copac, sau a unei vietăți. Romanul e un jurnal sincer și profund în care naratorul, Allan, descrie cele mai ascunse și contradictorii sentimente ale sale.Deși, la început nu simte decât repulsie pentru Maitreyi, pe parcurs se îndrăgostește de aceasta . Fata îi împărtășește sentimentele, dar nu îi marturisește dragostea, aceasta manifestându-se în faptele și acțiunile sale. Autorul se trezește vrăjit în fața acestei făpturi de 16 ani pe care o iubește cu întregul lui suflet.
Mircea Eliade m-a purtat într-o Indie a contrastelor, a tradițiilor și religiei care sunt mai presus de orice iubire. Finalul m-a șocat. Am sperat că iubirea adevărată va învinge orice obstacol, orice impediment. Am sperat că cei doi vor fugi împreună, am sperat la un final fericit în care dragostea va învinge.
Maitreyi a fost o carte superbă. O lectură plăcută, ușoară, care chiar m-a transpus în universul celor doi. Am rămas impresionată de caracterul ei, încăpățânată, care se dăruie cu totul sufletul, cu tot corpul, care nu poate accepta altă iubire decât iubirea lui Allan.

Citate:
  • O ascultam cum se ascultă o poveste, dar în același timp simțeam cum se îndepărtează de mine. Cât de complicat îi era sufletul. Înțelegeam încă odată cât de simpli, naivi și clari suntem numai noi, civilizații. Că oamenii aceștia, pe care îi iubeam atât de mult încât vroiam să devin unul din ei, ascund fiecare o istorie și o mitologie peste putință de străbătut, că ei sunt stufoși și adânci, complicați și neînțeleși. Mă dureau cele spuse de Maitreyi. Mă dureau cu atât mai mult cu cât o simțeam în stare să iubească totul cu aceeași pasiune, în timp ce eu vroiam să mă iubească veșnic numai pe mine.
  • M-am gândit atunci cât de ciudată este retragerea aceasta în mitologie, cât de dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întâlneam pe aceeași Maitreyi și o strângeam tot atât de bărbătește în brațe. Visul meu, cât de fantastic ar fi fost, continua aceeași viață dusă împreună, și aceeași dragoste, desăvârșind-o, împlinind-o. Dar mitologia ei mă transformase demult în imaginație, în idee, și nu mă regăseam, așa cum aș fi vrut, cu scăderile mele, cu patimile mele în ”soarele” ei, în ”florile” ei.
  • Înțelesei pentru a suta oară că mă atrăgea altceva în Maitreyi: iraționalul ei, virginitatea ei barbară și, mai presus de toate, fascinul ei. Îmi lămurii perfect aceasta, că eram vrăjit, nu îndrăgostit. 
  • Acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte.



joi, 23 noiembrie 2017

Recenzie: Marile speranțe de Charles Dickens

Marile speranțe de Charles Dickens urmărește povestea unui tânăr, Pip, care în timp ce vizita mormintele părinților săi este înșfăcat de un evadat care îi cere să-i aducă mâncare și să-i ofere un adăpost. Pip, care locuia cu sora mai mare și cu soțul ei, îi aduce evadatului de mâncare iar a doua zi acesta este prins și trimis vaselor cu prizonieri. Pe de altă parte, autorul ne-o prezintă pe domnișoara Havisham, o celibatară bogată și ciudată, care caută un băiat care să se joace cu fiica ei adoptivă, Estella. Încă din primele clipe, Pip se îndrăgostește de Estella, însă aceasta îl tratează cu răutate și distanță. Câțiva ani mai târziu, pe când Pip era ucenic la fierăria lui Joe, află că este moștenitorul unei averi și că binefăcătorul său a cerut ca Pip să fie transformat într-un domn. Pip o părăsește pe sora sa și pe soțul ei Joe, și pleacă în îndeplinirea marilor sale speranțe în Londra. Urmează o serie de peripeții care îl fac pe Pip să-și piardă averea, dar în urma cărora câștigă lucruri care nu pot fi egalate în bani: dragostea lui Joe, recunoștința față de Magwitch, împlinirea spirituală.
Trebuie să recunosc că, atunci când am început romanul așteptările mele erau la fel de mari ca speranțele lui Pip. Am fost puțin dezamăgită de acest roman. Nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nu a fost atât de intens cum mi-aș fi dorit, nu m-a dat pe spate. Cartea nu este voluminoasă, însă este destul de suculentă în detalii, iar firul narativ este unul destul de ușor de urmat. Am trăit anumite stări contradictorii cu referire la personajul lui Pip, pe de o parte nu înțelegeam ura și disprețul său față de binefăcătorul său, iar pe de altă parte am văzut în el, un copil, chiar dacă ajunsese la 23 de ani. L-am văzut cuprins de inocență, un suflet care are nevoie de îndrumare, de căldură, de iubire. Finalul cărții este unul fericit, chiar dacă nu pentru toată lumea.
Este primul roman de Dickens pe care îl citesc și mai am unul în bibliotecă care așteaptă devorat. Sper ca Povestea dintre două orașe să mă impresioneze mai mult decât Marile speranțe. Cu toate acestea, e o carte care merită încercarea. 

sâmbătă, 28 octombrie 2017

Recenzie: La răsărit de Eden de John Steinbeck

La răsărit de Eden de John Steinbeck este o carte spectaculoasă. Mă bucur că am cunoscut autorul anume prin intermediul acestui roman deoarece m-am îndrăgostit. Nu cred că am mai citit o carte atât de bună într-o perioadă destul de îndelungată. Am citit cu patimă, cu ardoare primul volum, l-am devorat cu o plăcere de neînchipuit.
La o mică distanță de Connecticut își are ferma Cyrus Trask, un bărbat mincinos care își inventează o poveste militară strălucită, cu toate că își pierduse piciorul în prima oră de război. Cyrus are un fiu, Adam, iar soția aceastuia se sinucide înecându-se într-o apă adâncă până la genunchi. Cyrus se recăsătorește și apare Charles. Adam și Charles, deși sunt frați sunt 2 personaje complet diferite. De Adam m-am îndrăgostit încă de când era mic și suporta toate bătăile fratelui său, susținând că aceasta nu-și dă seama de ce face. Charles mi-a provocat milă. Și dezgust. Știam că ține la fratele său, dar la câtă violență am văzut din partea lui în primele 100 de pagini am crezut că abandonez cartea. Cyrus își tratează diferit copii. Pe unul îl iubește mai mult și îl trimite în armată dorind să îi asigure un viitor militar strălucit așa cum el nu a avut.
Intriga romanului o reprezintă domnișoara Cathy Ames. Aceasta este fiica unui proprietare de tăbăcărie din Massachusetts, care a avut  viață destul de agitată până a se întâlni cu Adam. Pe Cathy am adorat-o. Sub toate numele, sub toate formele. Am văzut în ea personajul diabolic perfect care a avut cel mai reușit destin în toată istoria romanului lui Steinbeck. Cathy de mică avusese o înclinație către minciuni. Demostrând un puternic instinc sexual precoce, aceasta împinge un tânăr profesor la sinucidere. Mi-am imaginat-o atât de frumoasă și deosebit de isteață. O fată ambițioasă, care la urmă a dat dovadă și de inteligență emoțională demostrând că nu are sufletul ca gheața.După ce a fost bătută de tatăl ei, demonul din Cathy o dat foc casei părintești și a ajuns în Boston unde a început a lucra într-un bordel. După o neînțelegere cu proprietarul, acesta o bate atât de tare încât se trezește bătută măr la treptele casei Trask. Aceasta stimulează pierderea memoriei în fața lui Adam, dar nu reușește să-l păcălească pe Charles. Cei doi se căsătoresc și se mută în Valea Salinas, unde fac cunoștință cu Samuel Hamilton.
Samuel Hamilton este un bărbat model. Are 9 copii și locuiește pe un pământ în care niciodată nu este apă. Dar este fericit și împlinit de viața care o are. Autorul povestește câte puțin despre viața fiecărui copil în parte, inclusiv despre Olive (care este mama autorului - John Steinbeck). 
Adam și Samuel se împrietenesc însă Cathy nu reușește să facă o impresie prea frumoasă în fața lui Samuel. Aflând că este însărcinată Cathy încearcă să-și împungă copii cu o andrea însă este salvată la timp. La numai 2 săptămâni după nașterea băieților, Cathy își împușcă soțul și fuge în oraș unde duce viața unei prostituate care ține fotografii cu clienții dorint să îi șantajeze ulterior.
Adam este profund rănit de gestul ei și reușește cu greu să treacă peste asta. Însă cei doi băieți, Caleb și Aron îl ajută să depășească momentul. Aron este genul de personaj care nu are cum sa nu-ți placă, este atât de bun și de inteligent, naiv, dar totodată atent și ambițios. Cei 2 băieți dau o aromă deosebită romanului, m-au făcut să zâmbesc și mi-au trezit un interes aparte.
Aș putea vorbi infinit despre acest roman, pentru că mi-a plăcut enorm de mult. Însă urăsc romanele în care toate personajele mele preferate mor. Nu pot descrie frumusețea romanului, însă cei care au citit La răsărit de Eden înțeleg despre ce vorbesc. Am văzut în această carte o evadare frumoasă din realitatea mea. Mi-a plăcut să citesc acest roman superb într-o perioadă în care eram cu moralul debusolat. Nu pot să zic că m-a înviorat cartea, sau că m-a înveselit, dar mi-a vindecat sufletul cu o poveste frumoasă despre lupta dintre bine și rău. 
Pentru cei care stau la îndoială - recomand cu mare drag. Nu se promite un final fericit, dar e o carte frumoasă din toate punctele de vedere. 



Citate:
  • Te poți lăuda cu orice lucru, dacă e singurul pe care îl ai. Sau poate cu cât ai mai puțin, cu atât te simți mai obligat să te lauzi.
  • O instituție atât de minunat de ilogică și de lipsită de sens cum e armata nu-și poate îngădui ceva care să-i scadă credibilitatea.
  • Dacă poți să cobori atât de jos, te vei putea ridica mai sus decât îți imaginezi și vei simți o bucurie sfântă, o tovărășie asemănătoare cu cea a îngerilor din cer. Atunci vei cunoaște cu adevărat calitatea oamenilor, chiar dacă nu sunt altceva decât o masă amorfă. Dar vei cunoaște toate acestea doar după ce te scufunzi până jos.
  • Este firesc să presupui că o perioadă de rutină sau un timp lipsit de evenimente pare interminabil. Așa ar trebui să fie, dar nu e așa. Tocmai perioadele plicticoase, fără evenimente, nu au durată. O perioadă plină de evenimente, marcată de tragedii. brăzdată de bucurii, pare lungă în amintire. Și dacă ne gândim puțin, așa și trebuie să fie. Lipsa de evenimente nu are jaloane care să marcheze durata. De la nimic la nimic nu se poate vorbi de vreo scurgere a timpului.
  • Există dovezi foarte puternice că nu există Dumnezeu, dar pentru foarte mulți oameni nu sunt la fel de puternice ca sentimentul că El există.
  • Lee, mă gândesc la viața mea ca la un fel de muzică, nu întotdeauna bună, dar totuși cu formă și melodie. Însă de multă vreme viața mea n-a mai răsunat ca o orchestră completă. N-a mai scos decât o singură notă și această notă era o durere continuă. Nu sunt singurul care am această atitudine, Lee. Mi se pare că prea mulți cred că viața se termină cu o înfrângere.
  • O femeie care știe totul despre bărbați, cunaoște de obicei o singură latură și nu le poate concepe pe celelalte, dar asta nu înseamnă că ele nu există.
  • Nu avem decât o singură poveste. Toate romanele, toate poeziile se construiesc pe lupta neîntreruptă dintre bine și rău care se dă în noi. Și am ajuns la convingerea că răul trebuie să fie mereu odrăslit, în timp de binele și virtutea sunt nemuritoare. Viciul are mereu o nouă față, proaspătă, tânără, în timp ce virtutea este mai venerabilă decât orice pe lume.

vineri, 1 septembrie 2017

Recenzie: Lumina dintre oceane de M.L.Steadman


Lumina dintre oceane de M.L.Steadman este o carte impresionantă. Nu cred că găsesc cuvinte care să descrie sentimentele care m-au cuprins citind acest roman. Tom Sherbourne este un erou și un veteran de război, care la 28 de ani ajunge să lucreze pe o insulă australiană. Soarta i-o scoate în cale pe Isabel Graysmark, o tânără plină de viață, care la 19 ani este tot ceea ce nu se regăsește în Tom. Destinele celor 2 se unesc și la scurt timp după căsătorie, Isabel se mută alături de Tom pe Ianus Rock. Viață în 2 nu e ușoară pe o insulă pustie, în care se aude doar vuietul vântului, iar oceanul se întinde pe tot împrejurul ținutului. Dar nu e dificilă doar din acest motiv. Isabel nu poate avea copii. După 3 sarcini pierdute, speranțele ei sunt pe sfârșite. Durerea o macină, iar suferința îi umple sufletul. Speranța apare odată cu o barcă, care acostează pe mal. În barcă se află un bărbat, mort, și o copilă de aproximativ 3 luni. Sufletul lui Isabel se umple de speranță și fericire, iar gândul că acest copil vine odată cu pierderea copilului ei - îi pare un semn de la Dumnezeu. Pe Tom însă nu îl încântă ideea de a păstra acest copil. În Tom am văzut un om corect, rănit de durerile și ororile văzute în timpul războiului. Personajul lui Tom m-a impresionat. Mi s-a părut un om admirabil, demn de urmat, un om frumos, cu un suflet cât oceanul de mare. Când fetița ajunsese la vârsta de 2 ani, cei 2 îndrăgostiți se întorc pe continent unde fac cunoștință cu povestea Hannei Roennfeldt, tânăra care acum 2 ani și-a pierdut soțul și fetița pe mare, și care acum cutreieră străzile pustiită de pierderea acestor doi. Conștiința lui Tom nu i-a permis să treacă cu vederea acest fapt, așa că îi dă un semn Hannei că fetița este bine. Lucrurile se aranjează în așa fel, încât la ceva timp, fetița este despărțită de Isabel și dusă la adevărata ei mamă - Hannah. Nu are rost să descriu durerea și suferința pe care a simțit-o Isabel când i-a fost luat ”copilul” de lângă ea. Am văzut în Isabel o mamă disperată, care la un moment mi-a trezit dispreț. Cred că întregul fir narativ a fost concentrat pe crearea personajului lui Tom. Lumea lui interioară a deschis porțile sufletului meu. Pe de altă parte, este Hannah - o mamă care plânge după copilul ei, dar care nu regăsește în Lucy copilul pe care l-a născut și iubit până să fie ”furat” de Isabel. 

Finalul romanului m-a suprins peste măsură. Isabel a reușit să treacă peste durerea și trădarea soțului ei, Tom a reușit să se împace cu conștiința lui, iar Hannah a făcut alegerea corectă referitor la cei doi. În final fiecare a primit dreptate. Dar această dreptate mi-a sfâșiat sufletul. Am plâns minute în șir. Cred că acest roman este preferatul meu. Am văzut în el o experiență halucinantă, dramatică, o iubire dincolo de marginile oceanului, o poveste a iubirii și a pierderii, în care salvarea unui personaj duce la pierderea altuia. În sufletul meu, micuța Lucy-Grace a rămas cu Tom și Isabel, locuind pe far, departe de ochii lumii, pierduți în noapte și în iubirea din jurul lor. 

miercuri, 16 august 2017

Sufletul omului...

Când mă gândesc la trecut, îmi fac impresia că am trăit viața unui străin. Îmi închipui sufletul omului ca o casă cu multe odăi, unele pline cu comori, altele deșarte de invidie și răutate. Mulți oameni, majoritatea oamenilor, își petrec întreaga viață în cămăruțele lor deșarte și veșnic deschise, căci celelalte camere sunt zăvorâte cu lacăte grele, iar cheile zac uitate în sufletele lor. Pe mine singurătatea mai întotdeauna m-a înfricoșat. De aceea am încercat întotdeauna să mai las pe cineva în camera mea. Am încercat întotdeauna să umplu sufletul meu cu iubire, respect, fericire, toleranță, pentru că la sfârșit de zi - cu ele rămân. Am învățat că a lăsa un alt om la tine în casă, este o chestie înșelătoare. Cele mai ascunse comori stau cel mai adânc îngropate. Și odată ce ai deschis o cutie, râvnești mai mult. Poate că cea mai de preț comoară nu o găsești decât înainte de moarte. Și atunci, se merită prețul ?
Când mă gândesc la sufletul meu, văd o casă mare, frumoasă, în care fiecare odaie e plină. Gândurile stau frumos așezate pe rafturi, sentimentele stau frumos pe umerașe gata să le îmbrac după bunul meu plac, iar fericirea, fericirea e o carte pe care, odată ce te-am lăsat în sufletul meu, te las să o deschizi.


miercuri, 9 august 2017

Recenzie: Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Sunt unele cărți de la care ai așteptări mari încă înainte de a le lectura. Și sunt unele cărți care sunt doar un titlu pe lista ta de cărți citite. De cartea Tatianei Țîbuleac auzisem de la mama mea și mai citisem și o recenzie, două, trei pe un grup. Știam din timp că e o carte bună, că nu va fi o pierdere de timp și așa și a fost. Pentru că am devorat-o în 2 ore.
Tatiana Țîbuleac a debutat cu un roman fără precedent. Și pentru mine acest autor are un loc aparte în suflet și în bibliotecă. Cartea ei - m-a sensibilizat. Vara în care mama a avut ochii verzi sumează strigătul personajului principal, dominat de ură, negativism, furie la începutul romanului, sentimente care pe parcurs se transformă în dragoste, grijă, iubire. Am încercat să mă pun în pielea personajului principal, să determin cauza care a trezit astfel de sentimente în el. Nu o să vorbesc despre ce am citit, ci despre ce am simțit lecturând acest roman. M-a cuprins un sentiment de melancolie, de tristețe amestecată cu ură. Ură pentru personajul principal care era atât de furios pe mama pe care o are. Ochii mamei nu sunt doar pupile care se deschid dimineața și se închid seara. Ochii mamei sunt ușile în care se cumulează viața, ușile în care oamenii vin și pleacă, se nasc și mor, trăiesc și visează. Pentru mine acest roman a fost de o intensitate fără precedent.
Mă număr cu siguranță printre iubitoarele prozei Tatianei Țîbuleac. Evident că orice roman are cititori care îl iubesc și cititori care îl detestă. Mi-a plăcut stilul autoarei, direct, pe alocuri vulgar din cauza imaginilor hipnotice și furioase, dar atât de sensibil. Aștept următorul roman al acestui autor cu mare nerăbdare și mă bucur că literatura română s-a ales cu așa un autor. 

luni, 7 august 2017

Recenzie: Numele trandafirului de Umberto Eco

Numele trandafirului este prima mea carte de Umberto Eco pe care am citit-o și trebuie să recunosc că deja este unul din autorii mei preferați. Nu mi s-a părut deloc facilă lectura acestui roman din cauza descrierilor lungi și a dialogurilor despre religie și credință. Dar a fost un roman care a meritat fiecare cuvânt citit.
Acțiunea romanului începe în noiembrie 1327, într-o mănăstire izolată de lume din Italia, unde un călugăr moare în ipostaze dubioase, iar fratele Guglielmo cu ajutorul său Adso sunt chemați în ajutor pentru a rezolva moartea misterioasă a călugărului. Încă din prima zi a lui Guglielmo la mănăstire, acesta scoate în evidență abilitățile sale de detectiv și simțul său ”polițist”. La scurt timp, călugării încep să-ți piardă viața unul după altul, iar Guglielmo împreună cu ajutorul său, Adso, se afundă în simboluri secrete și manuscrise codificate și aproape își pierd viața pe culoarele labirintice ale mănăstirii.
Pe parcursul lecturii, autorul face referire la sute de cărți și manuscrise rare, iar Biblioteca, Biblioteca e un capitol aparte despre care aș putea vorbi o eternitate. Autorul descrie biblioteca ca un loc divin, un loc special î cadrul mănăstirii. Descrierile despre acest edificiu au fost preferatele mele, descrieri care pe mine personal m-au îmbătat, o beție a simțurilor care te face să explodezi de plăcere și să vrei să citești mai departe și mai departe. 
Mi-a plăcut foarte mult stilul autorului. Un stil greoi, dificil, cu multe fraze în latină sau în italiană (cel puțin așa era în formatul care eu l-am citit) dar care selectează cititorii pentru că numai cei mai fideli iubitori de cărți vor reuși să termine romanul fără a se plictisi pe parcursul descrierilor lungi.
Autorul a construit intriga în așa fel, încât nici priceputul Guglielmo nu a reușit să descifreze până la final responsabilul de moartea călugărilor. Finalul m-a surprins. Recunosc că mă așteptam ca Abatele să fie vinovatul. Cartea se încheie cu lupta dintre bine și rău în care binele învinge cu prețul Bibliotecii. Momentul în care Biblioteca ardea a fost un moment în care am simțit că sufletul meu arde. M-a cuprins o stare de jale și tristețe și o melancolie în mod special când, după ani buni, Adso se întoarce pe meleagurile abației și nu găsește decât ruine. Apreciez în mod special cum autorul, care a trăit în secolul 20, a reușit o descriere atât de aprofundată a secolului 14.
Numele trandafirului de Umberto Eco este un roman pe care nu o să-l uit atât de ușor. Este o cartea care nu trebuie să lipsească din biblioteca unui cititor, deoarece este un roman veritabil, o adevărată capodoperă a secolului 20. 

miercuri, 5 iulie 2017

7 locuri din romanele tale preferate pe care le poți vizita în realitate

Cărțile au abilitatea neobișnuită de a ne transporta în locuri, țări și orașe cu ajutorul imaginației noastre. Scriitorul te ghidează pe tărâmurile inventate de el ori inspirate de cele din viața reală, iar fiecare din noi are o listă cu locuri din cărțile preferate pe care ar dori să le viziteze, să le atingă sau să le simtă.
De fapt, unele din aceste locuri există în realitate. Dacă iubești cărțile sau călătoriile, atunci ți-am pregătit o listă de locuri care au servit drept inspirație pentru renumiții scriitori și pe care ai putea într-adevăr să le vizitezi. 
1. Plaza Fernandez de Madrid - ”Parcul Evangheliilor” din romanul ”Dragostea în vremea holerei” de Gabriel Garcia Marquez, Cartagena, Columbia

2. Restaurantul ”Sobrino de Botin” din romanul ”Fiesta” de Ernest Hemingway, Madrid, Spania

3. Iazul din Central Park în romanul ”De veghe în lanul de secară” de J.D.Salinger, New York, SUA

4. Hotelul ”Stanley” - ”Hotelul Overlook” din romanul ”Strălucirea” de Stephen King, East Park, Colorado

5. ”Peștera lui Mark Twain” - ”Peștera McDougals” din romanul ”Aventurile lui Tom Sawyer” de Mark twain, Hannibal, Missouri, SUA

6..Orașul Bifuka - sătucul Junitaki din romanul ”În căutarea oii fantastice” de Haruki Murakami, Hokkaido, Japonia

7. Kings Cross Station din romanul ”Harry Potter” de J.K.Rowling, Londra, Marea Britanie


Cât despre alte locații, aștept sugestii în comentarii.

Sursa: haibun.md