Nu te întâlni cu o fată care citește!

Nu-ți da întâlniri cu o fată care citește! Pentru că genul de fete cunosc importanța intrigii, ele știu regulile de joc înainte ca jocul să fi început. Nu-ți trebuie ție așa ceva. Cineva care citește cunoaște importanța unui început și cât e de important începutul într-o relație. Și mai cunoaște și importanța unui sfârșit pentru că a spus adio la o mulțime de eroi. Iar într-o carte, sfârșitul înseamnă punct. Nicidecum nu virgulă. O fată care citește știe că viața nu este un drum drept, asfaltat. Pe astfel de drumuri nu cresc flori, nu cresc copaci, nu crește nimic.
O fată care citește este o povestitoare. Ție îți trebuie o fată care să te asculte. Cu o povestitoare nu o să știi niciodată cu cine vorbești, cu Austen, cu Dickens sau cu Dostoievski. O povestitoare întrunește caractere a sute de personaje peste care a dat în timp ce lectura, are și din ambiția lui Scarlet OHarra, și din filosofia lui Castorp, și din inteligența Melaniei Lupu. Dar cu toate astea, are tărie de caracter, știe cum să suporte un sfârșit, cum să treacă mai departe, cunoaște limita dintre rațiune și nebunie, vis și realitate. O fată care citește nu are naivitatea personajelor lui Austen care căutau perfecțiunea pe calul alb. Dar are propria ei închipuire despre idealul masculin pe care și-l dorește alături.
Să nu-ți dai întâlniri niciodată cu o fată care citește. Te-ar putea zăpăci din prima cu vocabularul ei sofisticat și cu aerele sale de știe-tot. Fii mai bine cu cel mai obișnuit exemplar la rasei. Genul de fete pe care le ”prinzi” cu o replică de agățat furată de pe net. Nu-ți asuma angajamentul de a fi cu cineva care ar putea scrie o carte despre tine, sau, care te-ar face idealul a mii de cititoare înflăcărate. Nu se merită.

*Acest text este o ironie. Întâlniți-vă vă rog cu fetele care citesc :))

Colecționarul de John Fowles

”-Sunt entomolog. Colecționez fluturi.
-Exact. Îmi amintesc. Scria și în ziar. Și acum m-ai adăugat și pe mine la colecție. M-ai prins și pironit în cămăruța asta și acum poți să vii să mă privești pe săturate.”
Colecționarul de John Fowles este o carte cu o concepție inedită și originală care spune povestea unui funcționar la Anexa Primăriei, un bărbat timid, antisocial, stângaci, cuprins de nevinovata plăcere de a colecționa fluturi. Odată ce câștigă o sumă bunicică la pronosport, pasiunea lui pentru fluturi ia amploare și ajunge treptat să-i domine viața. Destinul său capătă o altă culoare în momentul în care se îndrăgostește de o studentă la Arte Frumoase pe care o răpește și sechestrează încercând să stabilească o legătură afectiv-amoroasă cu victima.
În clipa în care mi-am procurat romanul și am citit primele pagini - dusă am fost. E un subiect atât de captivant și interesant încât am citit romanul într-o singură zi. E ceva ciudat care te prinde, te țintuiește de conținut și nu-ți dă drumul până în momentul în care finisezi cartea. Iar atunci când am parcurs întreg romanul, am avut nevoie de timp destul ca să diger toate cele citite.
Am ajuns din postura de cititor să privesc cu ardoare destinul Mirandei Grey: zbaterea, așteptarea, renunțarea - spectacolul morții în toată complexitatea lui. Câți dintre noi când erau mici nu urmăreau cu patimă războiul dintre prădător și victimă? Câți dintre noi am eliberat un fluture din mrejele unui pânze de paianjen?
Miranda este un fluture. Caliban este un prădător. Aparent inofensiv, obsedat de ideea de a colecționa fluturi pe care îi pironește cu ace și îi privește morți. La nesfârșit. ”Sunt frumoase. Dar triste. Nu, nu pot să-i văd. Mă gândesc la toți fluturii care ar fi putut ieși de aici daca i-ai fi lăsat să trăiască. Mă gândesc la toată frumusețea căreia i-ai pus capăt. Nici măcar nu profită nimeni. Cine îi vede?Ești ca un avar. Aduni atâta frumusețe în sertare și o ascunzi ca pe o comoară”. Caliban este dominat de dorința mistuitoare de a păstra și de a conserva frumusețea impunătoare a fluturilor iar ulterior a Mirandei. Atitudinea personajului principal față de sine și față de cele întâmplate este șocantă. Este șocant pentru mine ca cititor cât de mult m-am apropiat de subiect și cât am sperat că fluturele va fi eliberat.
Se spune că viața unui fluture durează o singură zi. Viața Mirandei Grey a durat aproximativ 2 luni. 2 luni de chin și frică, întemnițată într-o pivniță fără lumină, aer, fără condițiile esențiale. Chiar dacă Caliban a încercat din răsputeri să prelungească viața acestui fluture, cumpărându-i tot felul de nimicuri, acesta nu a reușit să-i deschidă aripile și s-o facă să se îndrăgostească de el.
Dacă pe parcurs am fost cuprinsă de un sentiment de milă față de colecționar și față de batjocora care o ascunde în spate, finalul m-a făcut să-l antipatizez puternic: modul în care a lăsat acest exemplar incomparabil să moară a fost peste așteptările mele.
Nu pot găsi nici un motiv solid pentru care acest roman nu mi-a plăcut. A fost o evadare perfectă dintr-o dimineață de sâmbătă tristă și melancolică. Nu am putut lăsa cartea o clipă din mâini. Am fost prinsă ca un fluturele în pânza unui păianjen. John Fowles a reușit perfect să imortalizeze obsesia unui colecționar, să pătrundă în sufletul cititorului prin patima și pasiunea cu care personajul principal ține la colecția sa și prin faptul că a arătat, că oamenii nu se schimbă, oricât nu s-ar amăgi că fac lucruri bune, oricât de bune nu ar fi intențiile lor - nu poți lupta împotriva instinctelor tale.

Citate:
♥ Oricum. N-aș putea respecta pe nimeni - mai ales un bărbat care ar face lucruri doar ca să-mi facă mie plăcere. Aș vrea să le facă pentru că are convingerea că merită făcute.
♥ Urăsc oamenii de știință. Urăsc oamenii de știință care colecționează lucruri și le clasifică și le dau nume, ca apoi să uite cu totul de ele. La fel se întâmplă și în artă. Etichetează un pictor drept impresionant sau cubist sau altceva și îl pun într-un anume sertar și nu se mai gândesc la el ca la o ființă umană care pictează.
♥ Sunt moarte. Nu astea în mod special. Toate fotografiile. Când desenezi un obiect îl vezi cum prinde viață, iar când în fotografiezi moare.
♥ Arta e crudă. Poți să ascunzi o crimă folosind cuvintele. Dar pictura este o fereastră cu vedere directă până în străfundul inimii tale. Tu nu ai făcut aici decât să construiești o mulțime de alte ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă.
♥ N-am sedus în viața mea o femeie. Îmi place să fac dragoste, îmi plac trupurile femeilor, îmi place frumusețea pe care o transfigurează până și cea mai ștearsă dintre ele când se dezbracă; când au impresia că au făcut un pas decisiv spre pierzanie. Toate gândesc așa prima oară. Știi ce e pe cale de dispariție la sexul femeiesc? Inocența. Singura dată când o poți vedea este în clipa în care o femeie se dezbracă și este incapabilă să te privească în ochi. Acel prim moment botticellian când se dezbracă pentru prima oară. Dar se veștejește repede.

Libertatea locuiește în munți: Muntele vrăjit de Thomas Mann

”Povestitorul nu va sfârși cât ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele șapte zile ale săptămânii și nici șapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cât timp se va scurge pe pământ în vreme ce povestirea aceasta îl va ține în mrejele sale. Și, Doamne Dumnezeule, nu vor fi nici chiar șapte ani! Și cu aceasta, începem”
Hans Castorp este un tânăr modest, inginer naval, care înainte de a se urca pe navă decide să-i facă o vizită vărului său Joachim, într-un sanatoriul la munte numit Berghof. Încă din prima zi a șederii lui la sanatoriu, Hans a simțit stranietățile locului: 5 mese copioase zilnic, cura de aer, măsurarea temperaturii de câteva ore pe zi, iar timpul, timpul zboară. Nu o să pierd timpul încercând să reproduc firul narativ al romanului. Dar o să vă spun un lucru.
Muntele vrăjit de Thomas Mann este o carte vrăjită. Lecturând-o, îmi părea că citesc zeci de pagini într-un interval de timp nemăsurabil, când de fapt nu trecuseră decât câteva minute. Problema timpului, descrisă atât de minuțios în carte m-a frapat. Era incredibil cum trecea timpul pentru mine și cât de adânc înrădăcinată eram în cuprinsul romanului. Era ceva inexplicabil în timp ce citeam această carte. ”Domnul meu, aici nu cunoaștem o unitate de măsurat timpul care se numește săptămână. Unitatea noastră cea mai mică este luna”. O vacanță de 3 săptămâni pentru Hans Castorp s-a transformat în una de 7 ani: ”Timpul nu este deloc o realitate. Când ți se pare lung e lung, când ți se pare scurt e scurt, dar cât de lung sau de scurt este în realitate, asta n-o știe nimeni.”
Muntele vrăjit este o carte care are de toate: dialoguri filozofice, dar în același timp discrete, descrieri lungi și amănunțite, personaje complex conturate și puternic construite. Pentru mine, a fost un roman seducător, nu mă puteam concentra pe nimic altceva în afară de acțiunea acestuia, eram într-o dimensiune în care tot ce însemna cotidian și probleme se anulase, eram într-un vis, eram într-un sanatoriu în care urmăream cu grijă cum autorul se joacă cu personajele. Nu mi-au ajuns 7 zile să citesc această carte, nici 7 săptămâni. Și nu o spun din cauza volumului de peste 900 de pagini. Dar era ceva magic la acest roman. Parcă trăgeam de timp intenționat, am lungit lectura acestuia atât de mult, crezând că astfel am să lungesc și plăcerea pe care am simțit-o în timp ce-l citeam. Nu mi-a luat nici 7 luni sau 7 ani să citesc cartea. ”Dar ce este timpul? O taină ireală și atotputernică”